Ma uitam acum ceva vreme la streamingul de la LeWeb si il ascultam pe Amit Kapur, COO MySpace, cum povesteste despre minunatele lucruri pe care MySpace le-a facut deja sau pe care le pregatesc.

Chestiuni de genul Open ID, care este practic loginul MySpace care a devenit un produs de sine statator si care folosit la un proiect pe care tu il dezvolti ofera utilizatorilor posibilitatea de a se loga la tine pe site cu acelasi username si parola cu care se logheaza la MySpace. Beneficiile ar fi ca ai mai putine nume de utilizator si parole de tinut mite si probabil optiunea de a te integra cu diverse features ale Myspace. Open ID este doar un exemplu. Se mai laudau ei pe acolo cu faptul ca au lansat streaming music si ca acest lucru are un success nebun – se asculta peste cateva milioane de melodii pe zi, ca se gandesc sa dezvolte o solutie de payment pentru Myspace … si multe chestii de genul. Destul de geeky dar interesant.

Problema mea a aparut insa cand am stat sa ma gandesc care sunt in fapt beneficiile reale ale acestei chestiuni, si mai ales cum se poate monetiza intr-un mod scalabil acest lucru.

MySpace are milioane de useri. La fel si  Facebook, Hi5 … si toti ceilalti. SI cum monetizeaza acest spatiu? Prin bannere. Multe bannere.

Not OK.

Cand am vazut prima data prezentarea comerciala a Facebook, mi-a atras atentia faptul ca ei nu sustineau ca au o mare retea sociala, ci o multitudine de mici retele sociale, grupate in jurul unor interese comune. Cred ca acest lucru trebuie sa devina un mod de a gandi modul de abordare al userilor intr-o retea sociala. Incet dar sigur se digitalizeaza media. In ceva vreme nu vom mai avea 5-8 canale TV sau statii radio mainstream, sau in orice caz ele vor avea o audienta muuult mai mica decat cea pe care o au acum, sau cea pe care o aveau in urma cu cativa ani.

Cand televiziunea va deveni cu adevarat IP based, vom avea cu siguranta o mare masa de canale TV si statii radio – iar audienta va deveni extrem de segmentata. In acel moment cu siguranta nu o sa mai conteze la fel de mult audienta dpdv cantitativ, ci aspectul calitativ al acesteia va deveni mult mai important.

Din aceasta persepctiva, stau eu si ma intreb de ce toti marketerii se zbat atat de mult dupa obtinerea de volum cu orice pret, cand in esenta pot obtine rezultate similare daca nu chiar mult mai bune, doar insistand pe aspectul calitativ al unei audiente?

Astept parerile voastre.

Abordarea mea, a fost din totdeauna ceva de genul: “Guys, nu va stresati, chiar daca folositi voi sau nu Gmail, Google Analytics, Facebook, Twitter sau oricare alt serviciu “web 1.6 – 2.3″, oricum existenta voastra pe aceasta planeta lasa o urma. Si inca una mare. Nu stiu cati dintre voi au cel putin un card bancar … dar cu siguranta multi, daca nu chiar toti au cel putin un card, toti avem un pasaport, un permis de conducere … ca sa nu mai vorbesc ca mai nou cei care nu au decat un telefon sunt priviti un pic ciudat. Cum adica???!!! nu ai decat un singur numar de mobil?

Toate aceste documente sau lucruri fara de care numai putem practic trai, lasa in urma noastra o urma foarte precisa. CIneva, poate afla de exemplu despre mine, doar de pe internet enorm de multe lucruri, care odata puse cap la cap …  pot crea o imagine destul de clara despre ce am facut eu intr-un interval oarecare de timp. Ati auzit de Google History? Daca nu check it out. Login cu username si parola de Gmail.

Guys, I have news for you! Nu mai traim in secolul XVIII – XIX sa putem scapa neobservati. Daca cineva vrea sa vada cine, ce, cat, cand, unde, cum, cu cine si cat de des a facut ceva, … ei bine are cum, are cu ce.

OK, stiu, acum cu totii va intrebati daca este legal sa faca cineva acest lucru. Evident ca nu este legal. 

Dar nu despre asta vroiam sa vorbim. Pe mine ma pasioneaza statisticile si modul in care oamenii utilizeaza internetul – nu v-am spus nimic nou aici.

Intotdeauna am incercat sa inteleg de ce oamenii fac ceea ce fac pe internet sau pe un site, si cu cat am inceput sa urmaresc mai mult acest lucru, am inceput sa inteleg lucruri care dealtfel erau evidente. Nu am avut insa bucuria / placerea sa urmaresc astfel de interactiune intre user si site in cadrul unui proiect care sa fie atat de mare incat masa critica de utilizatori la nivel mondial sa existe.

OK, ma voi apropia de sfarsit ca am cam divagat. Ce urmeaza mai jos este un film demonstrativ al unui nou produs Facebook, pe numele sau de cod Palantir. Este vorba de un sistem in care putem vizualiza activitatea si interactiunile care se petrec pe Facebook … la nivel mondial. Da, este legal tocmai pentru ca nu identifica persoane individuale. E cool.

Cred ca este prima chestie iesita din tipare pe care o fac oamenii lui Mark Zuckerberg de la scandalul Facebook Beacon.

Ce imi place mult este numele care l-au ales si care este unul extrem de sugestiv: Palantir, care inseamna in traducere libera “bolul de cristal”. 

Gata. Nu va mai plictisesc cu povestile mele, va las cu filmul, dar va rog sa imi spuneti ce credeti despre initiativa, feelings, opinions … ce vreti voi.

Later edit: in timp ce scriam articolul, Robert Scobel a dat un tweet: “I recently started using Facebook again. 60%+ of my friends’ updates? They come from Twitter. Now you know why FB wanted to buy Twitter.”

.

Cu timpul si cu cresterea semnificativa a numarului de persoane cu care intram in contact, singura metoda viabila de a avea toate aceste informatii de contact la indemana a fost sa ma indrept catre tehnologie. Asa se face ca astazi am un “rolodex online” de contacte care numara … multe persoane. Cu unii nu am mai vorbit de multa vreme, pe altii nu mai vreau sa ii vad … deh, se intampla, dar ce ma bucura cel mai tare este ca de fiecare data cand imi trebuie un numar de telefon sau o adresa de mail o am la indemana.

In ultimii ani, retelele sociale si site-urile de business networking au crescut intr-un ritm ametitor. In timp mi-a facut conturi la unele dintre ele, si pe parcursul procesului de inregistrare am ajuns la punctul in care mi se cerea sa-mi adaug prietenii, sau sa trimit invitatii celor pe care ii cunosc.

Puterea pe care o au retelele sociale si site-urile de business networking o poti utiliza la adevarata ei valoare numai daca ai o retea care a atins o masa critica. De ex. pe LinkedIn, degeaba ai un cont si 10 persoane in retea. Nu iti foloseste la nimic. Oricum pe cei 10 ii cunosti foarte bine, si poti comunica oricand cu ei in mod direct. Nu iti trebuie LinkedIn. Cand ajungi insa la un numar mai ridicat de contacte, incepi sa vezi beneficiile de a fi „conectat” cu lumea.

Se zice ca toti oamenii de pe aceasta planeta sunt „conectati” intre ei la nivelul 6. Acest principiu se numeste „Six degrees of Separation”

Asta inseamna ca prin intermediul prietenului prietenei fratelui vecinului cumnatului verisorului colegului meu de scoala eu as putea ajunge la orice persoana de pe lumea asta, incepand cu Bill Gates sau Larry Page si terminand cu George Bush sau Bill Clinton. Exista chiar si o aplicatie Facebook care verifica acest principiu, si anume la ce distanta te aflii tu, ca utilizator de Facebook fata de dezvoltatorul aplicatiei. De exemplu eu sunt la 5 persoane distanta de Karl Bunyan, dezvoltatorul acestei aplicatii.

Pentru a te ajuta in „munca” de a-ti cladi reteaua, site-urile sociale au introdus un serviciu prin care ei se conecteaza la contul sau conturile tale de webmail si cauta automat printre persoanele carora le-ai scris sau care ti-au scris pentru a identifica care dintre ei sunt deja membrii, dupa care iti afiseaza o lista cu cei care au deja un cont pe respectiva retea. Destul de simpatic.

Aici apare problema si intrebarea de baza. Cine detine in fapt toata baza de date pe care tu te-ai chinuit mult sa ti-o cladesti? Gigantii web sustin fara a clipi ca utilizatorul este intotdeauna proprietarul acestor contacte, si ca intotdeauna poti sa exporti contactele aflate in conturile de Gmail sau Yahoo mail. Singurul care „pe fata” zice una si in fapt face altceva este Microsoft.

Incepand din vara trecuta, Microsoft a inceput sa trimita scrisori „de amenintare” companiilor web nou lansate si care ofera utilizatorilor posibilitatea de a se conecta la Hotmail pentru a importa lista de contacte, cerandu-le sa renunte al asemenea practici. Cu toate astea, tot Microsoft ofera si o „alternativa” … care sustine ca poate permite site-urilor externe sa accesez Hotmail numai daca acestia agreaza sa ofere platforma MSN Messenger clientilor lor, platind o modica suma de 25 centi per utilizator pe an. Evident se ofera si posibilitatea de a elimina complet „taxa”, daca site-ul accepta ca MSN Messenger sa fie furnizor exclusiv de astfeld e servicii.

Microsoft sustine ca singurul motiv pentru care a introdus asemenea limitari este protectia persoanei si a informatiilor personale, cu toate astea miscarea MSN dovedeste odata in plus de ce Google este leader de piata la multe capitole in timp ce Microsoft nu.

Intr-o incercare de a crea un standard si a implementa o metoda simpla de a „porta” datele pe care le colectam si stocam online ca utilizatori, o serie de companii printre care se numara nume rasunatoare precum Google, Facebook, Yahoo! … si chiar si Microsoft, au demarat un proiect intitulat „Grupul de lucru pentru portabilitatea datelor” (eng. Data Portability Workgroup”).

Finalitatea acestui grup va fi sa emita un standard tehnic (blueprint) referitor la modul de programare, functionalitati si mod de implementare al conceptului de portabilitate a datelor precum si o politica a acestui standard, care are ca scop sa definieasca cadrul legal si social in care portabilitatea datelor sa se realizeze intr-un mod sigur.

Ok, suna complicat si teoretic. Ce inseamna in practica, pentru utilizator implementarea unui astfel de sistem? Sa luam un exemple concret: Am niste poze incarcate pe Flickr, am gasit pe Adobe.com o versiune online a Photoshop care imi permite sa le editez. Cum fac?

1. Ma duc pe adobe.com si ma autentific pe versiunea online a Photoshop;
2. Adobe imi cere permisiunea sa incarce pozele mele de pe alte site-uri;
3. Flickr imi cere mie acceptul sa trimita pozele mele catre Adobe;
4. Eu agreez;
5. Adobe imi arata pozele pe care le am pe Flickr si imi permite sa le deschid in versiunea online a Photoshop, sa fac mici modifcari la ele si ulterior sa le salvez. Evident modificarile se pot regasi pe Flickr;
6. Toate cele de mai sus se intampla fara ca Adobe si Flickr sa aiba vreun contract sau alta intelegere de partajare de date, cu exceptia standardului de portabilitate a datelor.

Genul acesta de colaborare online, mi se pare ca este adevarata definitie a Web 2.0 … sau probabil ca este Web 3.0 si nu imi dau eu seama, insa cu certitudine este genul de colaborare online la care visez de ceva vreme.

Chris Saad, fondatorul acestui grup de lucru spera ca pana la sfarsitul acestui an vom avea o prima versiune de standard.

Desi initial stirea m-a facut sa zambesc, in fapt arestarea inginerului marocan este o stire trista. Este revoltator cum in unele parti ale acestei lumi, niste autoritati pot considera o astfel de gluma drept un „furt de identitate”. Sunt sigur ca multi dintre voi ati vazut diverse aparitii pe internet cu profile ale unor vedete sau personalitati. Daca nu ma insel asemenea lucruri s-au intamplat si in Romania.

Daca ne gandim la nume precum Britney Spears, Paris Hilton sau George Bush, cred ca putem gasi multe asemenea profile false pe Facebook. In general, aceste profile false sunt rapid reperate si eliminate de catre Facebook, cu toate astea nimeni nu este dat in judecata si nimeni nu face inchisoare pentru asa ceva.

Ce urmeaza sa se intample cu Fouad Mourtada este inca neclar, insa exista deja un grup Facebook cu peste 1800 membrii care solicita printului sa il elibereze pe „infractor” precum si actiuni ale blogosferei marocane care a fost in greva in data de 19 februarie si multiple reacdtii ale presei internationale.

Prima data cand am dat cu nasu’ de internet a fost in 1993 sau 1994, cand „mi-am facut” prima adresa de mail la fostul meu liceu. Mai tarziu am avut acces de la un prieten care platea 100 dolari pentru 10 ore de acces dial-up. Imi facusem un obicei sa ma duc pe la el sa ma mai uit pe ici pe colo la diverse site-uri. Nu ca ar fi fost prea multe la vremea aceea. Mai tarziu, prin 1996-1997 m-am angajat la un provider de internet ca sa am acces gratuit.

Fac un salt in anul 2008 si ma uit la internetul de astazi. Plin de site-uri pe care abunda informatia mai mult sau mai putin utila. YouTube, Google, Twitter, Facebook, LinkedIn sunt doar cateva din destinatiile pe care le poti vizita astazi pe internet. Practic, oricine care are ceva de spus isi poate porni un blog in mai putin de 5 minute, iar daca ai doar 4 minute la dispozitie poti gasi cu siguranta pe YouTube un filmulet distractiv.

Va intrebati poate de ce vorbesc despre toate acestea? Pentru ca toate site-urile enumerate, precum si multe alte milioane pe care nu le-am amintit au un lucru in comun. Acela ca sunt Gratis pentru utilizator. Cu alte cuvinte nu iti trebuie decat un calculator si o conexiune internet si poti sa ai acces la toate aceste site-uri in mod gratuit. Cu siguranta multi dintre voi aveti un profil pe LinkedIn sau pe FaceBook, sau ati folosit recent Google pentru a gasi o informatie de care aveati nevoie. Nu a fost nevoie sa platiti nimic pentru ca ati folosit aceste site-uri.

Asta este frumusetea internetului si mai ales a noilor aplicatii Web 2.0. Cu toate acestea, am trecut cu totii in urma cu scurta vreme prin boom-ul si caderea dot com, iar acum, cand toate aceste site-uri ofera produse sau servicii in mod gratuit, au inceput sa apar speculatii despre posibilitatea ca ne indreptam catre un nou bubble dot com.

Desi comanii precum Facebook sau Google sunt valorizate la niste sume pe care ne este greu sa le cuprindem cu gandul, acestea au gasit un mijloc de a produce bani, iar daca ne gandim doar la Google acesta a reusit cu programul adWords sa devina profitabil. Practic marea majoritate a acestor business-uri Web 2.0 supravietuiesc prin publicitate. Cum este posibil asa ceva?

Oamenilor nu le place publicitatea. Atat de mult nu ne place, incat in pauzele publicitare de la filmele de la TV mergem sa ne facem un sandwich sau sa rezolvam o mica treaba prin casa, iar cand navigam pe internet, am invatat sa evitam bannerele cu privirea. Pur si simplu nu vedem acel mare banner rosu si clipitor din partea de sus a paginii.

Asta inseamna ca publicitatea nu este eficienta. Deci nu merge. Daca publicitatea nu merge, intrebarea este ce merge?

Continutul original. Faptul ca scriem pe un blog, ca incarcam un video pe YouTube sau ne cream profilul pe LinkedIn se traduce prin creerea de continut original. Fie el sub forma de text, imagini, audio sau video. Practic noi la momentul in care interactionam cu oricare dintre site-urile amintite investim in continut, pentru a il oferi in mod gratuit utilizatorilor internetului.

Aceasta investitie in continut porneste un dialog cu cititorii care ulterior duce la formarea de comunitati virtuale in care incep sa se dezvolte relatii, tot virtuale intre persoane, de multe ori necunoscute. Evident, exista voci care spun ca aceste comunitati virtuale nu sunt trainice, nu se bazeaza pe nimic si nu vor rezista, insa din ce in ce mai multe studii arata ca participantii in comunitati virtuale incep sa dezvolte sentimente la fel de puternice pentru membrii comunitatilor virtule ca si cele pe care le au fata de membrii cercului lor prieteni.

Eu cred in aceasta teorie. De exemplu, pentru mine conteaza ce credeti voi, cititorii mei despre ce scriu eu pe blog. Scriu un post in fiecare zi inainte de a ma culca, iar dimineata vin sa vad daca au aparut reactii. Ma bucura fiecare comentariu si fiecare preluare pe alte bloguri. Iar daca se incheie ziua fara nici un comentariu la un post, ma intreb ce nu a fost OK, de ce nu a „placut”.

Ei bine, totul suna frumos, dar unde apare profitul in ecuatia Web 2.0? Cum pot companii precum Google sau FaceBook sa faca profit in cazul in care ofera ceva gratuit. Este vorba de teoria reciprocitatii. Este natura umana ca atunci cand primim ceva in mod gratuit sa avem dorinta de a rasplati efortul celui care ne-a oferit acel ceva. Si nu va ganditi la bani.

La momentul actual, multe companii de top, incearca sa inteleaga care sunt avantajele pe care le ofera platformele Web 2.0 si cum pot transforma aceste noi oportunitati in succese si surse de profit.

Este greu de explica in cuvinte de ce un blog este un canal de comunicare profitabil pentru o companie. Cand incepi sa explici cum ar putea face o companie pentru a transforma un blog intr-un model de business profitabil prima reactie pe care o vei vedea este cea de teama de a se comite la un aport continuu si substantial in ceea ce priveste dezvoltarea de continutul nou si original. Iar cei care nu realizeaza asta de la inceput, de obicei abandoneaza blogurile destul de repede.

Companiile inca asteapta sa vada studii de eficienta a blogurilor, video-urilor YouTube sau podcast-urilor. Intrebarea care ar trebui sa si-o puna aceste companii este Cum masori eficienta unui Manager de Business Development? Pentru un business development manager nu avem nevoie de studii de eficienta. Il angajam pentru ca stim ca va produce rezultate.

Ne aflam intr-un mare proces de transformare. Transformare a business-ului, a comunicarii, a interactiunii si a modului in care gasim, promovam si slectam informatia. Practic nimic nu este nou. Sunt aceleasi lucruri pe care le avem de facut, in fiecare zi. Doar modul in care le facem s-a schimbat.

In esenta totul este Gratis astazi si indirect nimic nu este. Google ofera in mod gratuit Google Analytics, dar clientii care isi cheltuiei banii pe o campanie adWords, vor putea vedea exact ce este eficient si ce nu si in mod evident, vor optimiza si vor cheltui si mai mult pe adWords dupa o optimizare in cunostinta de cauza.

Ce ofera Google gratis ca pana la urma nu inteleg. Eu vad o parghie de a dezvolta un business, o oportunitate de a convinge un om sa cumpere mai mult dintr-un produs. Nu vad nici un produs oferit Gratis.

Si totusi, nu costa bani, in mod direct.

La capitolul vanzari publicitate, Facebook nu sta cu mult mai bine, impunand niste nivele de buget destul de ridicate advertiserilor amatori de faimosul Facebook Social Ads.

Recent, compania se confrunta cu o noua problema in care parerile sunt impartite. Este vorba despre cat de disponibil (reliable) este site-ul Facebook, referindu-se la perioadele de “downtime” pe care le inregistreaza reteaua sociala.
In noiembrie Mashable.com publica un studiu al Royal Pingdom, comform caruia Facebook se situa pe pozitia 2, fiind precedata de Yahoo! 360 ca si disponibilitate a site-ului.

Cu doar sase saptamani mai tarziu, in ianuarie 2008, tot Mashable.com, publica rezultatele studiului WatchMouse conform caruia acelasi Facebook se afla pe ultimul loc in ceea ce priveste perceptia utilizatorilor despre viteza si disponibilitatea unui site.

Facebook este in continuare intr-o perioada critica. Comunicarea se schimba, blogurile si retelele sociale dau utilizatorilor si consumatorilor puteri pe care nu le aveau inainte. Comunicarea unidirectionala de la corporatii catre consumatori nu mai functioneaza. Utilizatorii de astazi se conecteaza si obtin mult mai usor informatia pe care o doresc. Din punct de vedere business, sintagma “Au fost nevoie de 10 ani pentru acest succes instantaneu” inca este valabila. Cine isi imagineaza ca bati din plame si devii bogat, ori nu are deloc experienta de business ori este extrem de infantil.

Pe cat de mult imi place Facebook, cred ca situatia de criza in care se afla este departe de a se rezolva.

Un subiect de urmarit. Voi ce credeti? Va “pica” Facebook anul acesta sau nu? Si de ce?

Hotarata sa utilizeze puterea sintagmei “Content is King” in lumea retelelor sociale si supusa unei presiuni concurentiale majore (din partea Facebook), LinkedIn.com a decis sa-si ajusteze aplicatia pentru a se transforma dintr-un site de business networking si referinte de afaceri catre un site de comunicare integrata de business si sa devina o destinatie zilnica menita sa sporeasca performanta si eficienta membrilor sai.

Spre deosebire de Facebook care perminte aproape oricui sa creeze o aplicatie si sa o “puna” pe site (strategia volumului), cei de la LinkedIn vor filtra foarte agresiv aplicatiile acceptate pe site pentru a furniza celor peste 17 mil. de membri un continut de valoare (strategia calitatii).

LinkedIn a declarat pe data de 10 decembrie 2007 la New York, ca inaugureaza deschiderea site-ului lor catre programatorii din lumea intreaga si porneste pe acest drum printr-un deal semnat cu revista BusinessWeek.

“Incercam sa contribuim la productivitatea membrilor nostri, oferindu-le niste canale de comunicare eficienta” a declarat pentru Reuters Dan Nye, CEO LinkedIn. “Nu suntem un site pe care sa pierzi 2 ore incercand sa-ti gasesti un companion pentru ultimul film lansat” a adaugat el.

Acest parteneriatul va crea legaturi directe intre diversele cuvinte din continutul online al articolelor BusinessWeek (ca de exemplu numele companiilor) cu diverse servicii sau informatii disponibile pe LinkedIn.
Spre exemplu, printr-un mouse over peste numele unei companii aparute intr-un articol al revistei, utilizatorii LinkedIn vor putea vedea cate dintre contactele lor au legaturi cu compania respectiva.

LinkedIn.com este reteaua sociala cu cea mai rapida crestere in luna Octombrie 2007, avand peste 17 milioane de membrii (la nivel global) si peste 5 milioane de vizitatori unici.

Cu toate astea, se pune problema pana unde permitem unui site web sa colecteze si sa detina informatii personale despre noi. Si nu neaparat ce informatii detine, ci mai ales faptul cum aceste informatii sunt folosite.

Spre exemplu Google: s-a lansat ca o companie mica, iubita de toata lumea si care ofera foarte multe aplicatii web folositoare, gratuite dar care sunt insa integral hostate pe serverele companiei.
De-a lungul anilor m-am indragostit si eu de multe din aceste aplicatii precum Google Calendar, GMail, Google Desktop, Web History, iGoogle sau Google Toolbar.
Daca cineva ar intersecta insa toate informatiile obtinute prin intermediul aplicatiilor mentionate, ar avea o idee foarte clara despre mine. Ce imi place, ce citesc, cati oameni cunosc si care sunt adresele lor de e-mail, ce documente am pe computer si cate ore munces in fiecare zi.

Google detine despre mine, un volum foarte mare de informatii extrem de detaliate, care ar permite motorului de cautare sa raspunda la cautari de genul: “Ce sa fac maine?” sau “Ce job sa imi caut?“. Toate acestea in conditiile in care Google a devenit intre timp o companie publica, care are obiective agresive de dezvoltare si care trebuie sa ia decizii majore referitoare la viitorul sau.  

De altfel, Eric Schmidt, CEO Google, a sustinut cu diverse ocazii ca viziunea companiei sale cu privire la publicitate este aceea de a crea o platforma unica, prin care advertiserii sa poata cumpara search, bannere, radio, presa, TV,  … pe scurt, orice tip de media de care ar avea nevoie.
Adica intr-un viitor oarecare Google va incepe si el sa foloseasca toate informatiile acumulate de la utilizatorii sai. Toate aceste reclame pe care Google vrea sa le vanda vor trebui bine targetate catre utilizatori pentru a obtine o eficienta maxima.

Viitorul?
Unul in care nu prea mai exista privacy, unul in care aplicatii precum Facebook, Google si Microsoft (Windows Live) vor incepe din ce in ce mai mult sa monetizeze informatiile pe care le detin despre utilizatorii lor.

Doua erori majore intr-o singura lansare: un produsul “cu probleme” si o intarziere inexplicabila in asumarea responsabilitatii…

Is Bad PR is still PR?
Desi scuzele Facebook au fost deja transmise de Wall Street Journal, New York Times, eweek.com, BBC News, CNN si Reuters, pentru Mark Zuckerberg a sosit insa momentul in care va trebui sa investeasca intr-un “adevarat” consultant de PR!

Nu cred ca mai surprinde pe nimeni faptul ca cel mai cautat cuvant al acestui an este “iPhone” urmat pe locurile 2 si 3 de brandurile a doua site-uri de social networking: “Badoo” si respectiv “Facebook”.

Google Trends, este un utilitar care permite analizarea tendintelor volumului de cautari, fara a indica insa numarul exact al cautarilor efectuate pentru un anumit termen.

Pe data de 6 noiembrie 2007 Facebook a lansat printr-un eveniment organizat la New York, un program numit “Beacon” care monitorizeaza activitatea internautilor pe alte site-uri decat Facebook, si publica in Fluxul Facebook actiunile acestora. De ex. daca eu cumpar doua bilete la film de pe un site care are Facebook Beacon, in fluxul meu de stiri de pe Facebook (la care au acces toti prietenii mei de pe Facebook) se va afisa acesta actiune.
CNN difuza pe data de 21 Noiembrie 2007 urmatorul material:

In mod evident acest lucru i-a deranjat pe multi dintre utilizatorii Facebook carora Bacon le-a “incalcat” dreptul la o viata privata. Acestia impreuna cu grupul de actiune civica MoveOn.org au demarat un protest al carui obiectiv a fost de a impiedica Facebook sa afiseze informatii despre activitatea utilizatorilor in afara site-ului fara consimtamantul expres al acestora.

Interesat este insa faptul ca MoveOn a folosit in aceasta batalie propriile arme Facebook, lansind pe data de 20 Noiembrie un grup Facebook prin care cerea companiei sa respecta dreptul la viata privata a utilizatorilor platformei.
Cum era si de asteptat noul grup a beneficiat de o propagare virala incredibila.

In plus MoveOn a avut grija sa informeze si publicul larg despre Grupul Facebook (stirea facand inconjorul lumii in doar cateva ore).

Cand 50,000 de clienti ai unei companii (online sau offline) hotarasc sa protesteze public impotriva companie nu-ti mai ramane decat sa-i asculti.
Facebook a anuntat printr-un comunicat de presa emis astazi, 30 Noiembrie 2007 ca nu va publica nici o informatie pe fluxul de stiri Facebook, fara acordul explicit al utilizatorului.

Am un cont pe Facebook pe care l-am deschis in primul rand ca sa vad “cu ce se mananca”. Dupa vreo cateva luni de socializat pe acolo, ca orice marketer dornic sa testeze, am inceput sa imi pun intrebari despre cum as putea sa implementez o campanie pe Facebook.

Printre altele poti cumpara o “relatare sponsorizata” (sponsored story) care apare in pagina principala post login.

“Acest gen de publicitate, fiind foarte discret integrata in site are performante extrem de ridicate … CTR mediu de 4,4%” zice vanzatorul lu’ Facebook

Ei bine, “beleaua” mea abia acum incepe: Mi se aproba bugetul, pregatesc media planul si-l trimit spre confirmare. In nici zece minute vanzatorul ma suna si imi confirma ca totul e OK. Mai discutam un pic de targeting (ca deh … au de unde sa ia date demografice – toti userii avand profilul la zi). Semnam contractul, cu clauze relativ standard. Trece ziua, si pe la 5:00 pm ii trimit un e-mail cu ceva imagini, ceva text si un URL.

A doua zi ma suna sa imi zica ca de fapt nu pot sa rulez toate variantele anuntului (2×3 executii diferite) pentru ca: “Bugetul e prea mic”. Imi cam sare tandara, dar incer sa raman calm si ii cer detalii … well … surpriza: zic ei ca bugetul pe care l-am alocat nu permite sa am decat 2 optiuni de targetare si/sau creatie. Incer sa-i “explic” ca suntem la prima colaborare, ca mai am in faza de planning inca vre-o doua campanii pentru anul asta si ca in curand voi putea onora cerintele de buget mai mare … din pacate ramane inflexibil dar totusi nesigur si imi propune sa discut cu seful lui.

Vorbesc cu sefu’ … un domn amabil lipsit de orice notiune de “client service”. Extrem de ferm ma informeaza ca de la CFO cetire a venit o “directiva” care zica ca orice campanie mai mica de 20.000 $ nu poate fi acceptata (whaaat?);
Este prima data de cand fac publicitate cand am auzit ca “un CFO conduce departamentul de vanzari”.

Apoi ma informeaza ca “pentru a avea dreptul la mai mult de 2 optiuni de targetare (ceea ce vroiam eu de fapt sa fac)” trebuie sa cheltuiesc peste 100.000$ si incheie apoteotic spunandu-mi ca va incerca sa “make it go through” de data asta dar ca nu crede sa aiba mari sanse…

Ne luam la revedere … iar eu raman mut. Revin cu gandul la “favoritul” meu, Google. Cred ca v-ati dat seama pana acum ca imi place de ei :)… Are o cota de piata de 40 – 50% din bugetele de online advertising, avand un site care este folosit doar 5% din timpul pe care utilizatorii il petrec online, iar daca vrei sa chetuiesti cu ei 1 dolar pe zi … well … se poate.

Astazi suntem in 27 noiembrie. Campania mea pe Facebook trebuia sa fie “live” din 19 noiembrie. Inca nu e. Reprezentantii Facebook din Canada nu au gasit inca o metoda sa accepte o campanie de test care presupune mai multe executii creative … asta da paradox!

Eu zic ca suntem inca la “Web 1.82″ …

Va las in compania unui video care m-a pus pe ganduri. Mesajul?este clar: prin Google, YouTube, Flickr, Facebook, Myspace, Linkedin, …?webul a fortat redefinirea comunicarii si a interactiunilor sociale.

Pana in 2006, inscrierea in site era restrictionata studentilor din Ivy League, o grupare sportiva din care fac parte 8 institutii de invatamant superior private din nord-estul Statelor Unite.
In 2006, Facebook a ridicat restrictia de inscriere si a permis oricarui utilizator care avea o adresa de e-mail sa se inregistreze.

Dupa un asemenea succes (55 milioane de?vizitatori unici si 61 miliarde pagini vizitate pe luna) si refuzul in septembrie 2006 a unei oferte de preluare din partea Yahoo Inc. in valoare de 1 miliard de dolari, Facebook si-a propus sa “refaca jocurile” in publicitatea internet,

Pe data de 5 noiembrie 2007?a anuntat introducerea unui program de publicitate denumit “Facebook Social Ads” prin care advertiserii pot targeta mesajele publicitare catre consumatorii interesati.

Avantajul Facebook Social Ads este ca avand un profil exact al tuturor utilizatorilor sai, poate targeta reclamele catre un grup socio-demografic foarte precis.
Urmand modelul Google Adwords, controlul este 100% in maine advertiserului din punct de vedere buget, pret per clic si orar de distributie.

Singurul semn de intrebare pe care il ridica programul este interesul potentialilor utilizatori asupra produsului advertizat si mai ales cat de dornici sunt ei sa cumpere acel produs?