Este pentru prima data in istorie cand s-a folosit sintagma “The King is dead. Long live the King”,  sau in versiunea ei franceza “Le Roi est mort. Vive le Roi”. (Limba franceza era limba principala a nobilimii si aristrocratilor englezi)

Dar nu vorbim despre istoria medievala in acest articol. Chiar deloc. Am facut acest intro pentru ca ma framanta de ceva vreme un nou subiect.

Web 3.0

Sa ve explic despre ce este vorba.

In 2005-2007 web 2.0 era buzz-word-ul de pe buzele tuturor. Peste tot se discuta despre transformarea webului dintr-un canal uni-directional de comunicare (web 1.0) intr-un dialog intre companii si utilizatori (web 2.0). Cea mai des intalnita sintagma era “Let’s start the conversation” sau “Join the Conversation”.

2008 pot afirma fara nici o ezitare ca a fost anul in care web-ul 2.0 a atins un prim nivel de maturitate, sau altfel spus tranzitia de la web 1.0 la web 2.0 s-a materializat. Da, nu zic prin asta ca toata lumea prezenta pe web (adica toate companiile) sunt web 2.0. Marea majoritate insa sunt … marea majoritate a celor care conteaza. Dell, Starbucks, Pepsi, Coca-Cola, Vodka Absolut, linii aeriene nenumarate … si multe alte companii pe care cu siguranta le omit.

Am batut ceva drum sa ajungem aici. Noi marketerii (atat clienti cat si agentii), consumatorii … cu totii am incercat sa ne adaptam acestei schimbari.

Ei bine, tocmai in momentul in care ar trebui sa fim victoriosi, bucurosi ca am realizat ce ne-am propus si sa profitam de avantajele pe care acest nivel de comunicare ni-l ofera … exact in acel moment se intampla neprevazutul. Apare (inevitabil dealtfel) o criza economica. Iar noi, marketerii dupa ce ne dezmeticim din zapaceala momentului auzim strigate de tristete si bucurie in acelasi timp.

Web 2.0 is dead. Long live Web 3.0

Da, realizam ce ni se intampla ceva. Nu intelegem insa foarte clar ce, si realizam ca aproape tot ce am invatat in ultimii 3-5 ani trebuie uitat, sau mai bine spus trebuie sa evolueze in mod substantial si rapid.

O luam de la capat. Invatam iar sa comunicam. Youtube nu mai imi place. Cand ajung acolo vreau deja sa gasesc filmulete care ma intereseaza … nu doar cele mai vizualizate filme de pe tot site-ul. Si asta se intampla deja.

Pe Google.com nu ma intereseaza sa gasesc mereu pe locul 1 acelasi site la cautarea dupa “apartamente noi in Bucuresti” Vreau sa vad mai in fata site-urile care ma intereseaza pe mine … si deja eu pot sa contribui la asta. Exista un search wiki. Pot sa comentez, sa il “urc” mai sus sau sa il sterg de tot …

Practic de la faza de comunicare bidirectionala internetul se evolua catre ceea ce vom numi generic Web 3.0. Acest web 3.0 va invata in permanenta ce place si ce nu fiecarui utilizator. Site-urile vor face un profiling permanent si vor afisa fiecarui utilizator informatiile pe care acesta se asteapta sa le vada .

Asa cum Tom Cruise in Mionrity Report muta fisiere pe un mare ecran tactil, asa vreau sa-mi fie si mie disponibila informatia pe web.

Web 3.0, web-ul care a trecut de la faza de comunicare bidirectionala intre advertiser si utilizator la faza in care eu, utilizatorul (consumatorul) am spus ce am avut de spus (in toata era web 2.0), iar el, advertiserul imi ofera exact informatiile, produsele si serviciile pe care le vreau si mai ales asa cum le vreau.

In conditiile astea cum mai comunicam? Cum mai “facem” advertising?

Si ok, sa presupunem pentru un moment ca nu suntem in vara lui 2009, ci la inceput de 2012. Web 3.0 este bine merci, ne-am obisnuit cu el si totul este OK. Stim sa comunicam, stim sa ne descurcam in aceasta noua lume digitala.

Intrebarea de baza pe care mi-o pun eu este:

What’s next?

Cu timpul si cu cresterea semnificativa a numarului de persoane cu care intram in contact, singura metoda viabila de a avea toate aceste informatii de contact la indemana a fost sa ma indrept catre tehnologie. Asa se face ca astazi am un “rolodex online” de contacte care numara … multe persoane. Cu unii nu am mai vorbit de multa vreme, pe altii nu mai vreau sa ii vad … deh, se intampla, dar ce ma bucura cel mai tare este ca de fiecare data cand imi trebuie un numar de telefon sau o adresa de mail o am la indemana.

In ultimii ani, retelele sociale si site-urile de business networking au crescut intr-un ritm ametitor. In timp mi-a facut conturi la unele dintre ele, si pe parcursul procesului de inregistrare am ajuns la punctul in care mi se cerea sa-mi adaug prietenii, sau sa trimit invitatii celor pe care ii cunosc.

Puterea pe care o au retelele sociale si site-urile de business networking o poti utiliza la adevarata ei valoare numai daca ai o retea care a atins o masa critica. De ex. pe LinkedIn, degeaba ai un cont si 10 persoane in retea. Nu iti foloseste la nimic. Oricum pe cei 10 ii cunosti foarte bine, si poti comunica oricand cu ei in mod direct. Nu iti trebuie LinkedIn. Cand ajungi insa la un numar mai ridicat de contacte, incepi sa vezi beneficiile de a fi „conectat” cu lumea.

Se zice ca toti oamenii de pe aceasta planeta sunt „conectati” intre ei la nivelul 6. Acest principiu se numeste „Six degrees of Separation”

Asta inseamna ca prin intermediul prietenului prietenei fratelui vecinului cumnatului verisorului colegului meu de scoala eu as putea ajunge la orice persoana de pe lumea asta, incepand cu Bill Gates sau Larry Page si terminand cu George Bush sau Bill Clinton. Exista chiar si o aplicatie Facebook care verifica acest principiu, si anume la ce distanta te aflii tu, ca utilizator de Facebook fata de dezvoltatorul aplicatiei. De exemplu eu sunt la 5 persoane distanta de Karl Bunyan, dezvoltatorul acestei aplicatii.

Pentru a te ajuta in „munca” de a-ti cladi reteaua, site-urile sociale au introdus un serviciu prin care ei se conecteaza la contul sau conturile tale de webmail si cauta automat printre persoanele carora le-ai scris sau care ti-au scris pentru a identifica care dintre ei sunt deja membrii, dupa care iti afiseaza o lista cu cei care au deja un cont pe respectiva retea. Destul de simpatic.

Aici apare problema si intrebarea de baza. Cine detine in fapt toata baza de date pe care tu te-ai chinuit mult sa ti-o cladesti? Gigantii web sustin fara a clipi ca utilizatorul este intotdeauna proprietarul acestor contacte, si ca intotdeauna poti sa exporti contactele aflate in conturile de Gmail sau Yahoo mail. Singurul care „pe fata” zice una si in fapt face altceva este Microsoft.

Incepand din vara trecuta, Microsoft a inceput sa trimita scrisori „de amenintare” companiilor web nou lansate si care ofera utilizatorilor posibilitatea de a se conecta la Hotmail pentru a importa lista de contacte, cerandu-le sa renunte al asemenea practici. Cu toate astea, tot Microsoft ofera si o „alternativa” … care sustine ca poate permite site-urilor externe sa accesez Hotmail numai daca acestia agreaza sa ofere platforma MSN Messenger clientilor lor, platind o modica suma de 25 centi per utilizator pe an. Evident se ofera si posibilitatea de a elimina complet „taxa”, daca site-ul accepta ca MSN Messenger sa fie furnizor exclusiv de astfeld e servicii.

Microsoft sustine ca singurul motiv pentru care a introdus asemenea limitari este protectia persoanei si a informatiilor personale, cu toate astea miscarea MSN dovedeste odata in plus de ce Google este leader de piata la multe capitole in timp ce Microsoft nu.

Intr-o incercare de a crea un standard si a implementa o metoda simpla de a „porta” datele pe care le colectam si stocam online ca utilizatori, o serie de companii printre care se numara nume rasunatoare precum Google, Facebook, Yahoo! … si chiar si Microsoft, au demarat un proiect intitulat „Grupul de lucru pentru portabilitatea datelor” (eng. Data Portability Workgroup”).

Finalitatea acestui grup va fi sa emita un standard tehnic (blueprint) referitor la modul de programare, functionalitati si mod de implementare al conceptului de portabilitate a datelor precum si o politica a acestui standard, care are ca scop sa definieasca cadrul legal si social in care portabilitatea datelor sa se realizeze intr-un mod sigur.

Ok, suna complicat si teoretic. Ce inseamna in practica, pentru utilizator implementarea unui astfel de sistem? Sa luam un exemple concret: Am niste poze incarcate pe Flickr, am gasit pe Adobe.com o versiune online a Photoshop care imi permite sa le editez. Cum fac?

1. Ma duc pe adobe.com si ma autentific pe versiunea online a Photoshop;
2. Adobe imi cere permisiunea sa incarce pozele mele de pe alte site-uri;
3. Flickr imi cere mie acceptul sa trimita pozele mele catre Adobe;
4. Eu agreez;
5. Adobe imi arata pozele pe care le am pe Flickr si imi permite sa le deschid in versiunea online a Photoshop, sa fac mici modifcari la ele si ulterior sa le salvez. Evident modificarile se pot regasi pe Flickr;
6. Toate cele de mai sus se intampla fara ca Adobe si Flickr sa aiba vreun contract sau alta intelegere de partajare de date, cu exceptia standardului de portabilitate a datelor.

Genul acesta de colaborare online, mi se pare ca este adevarata definitie a Web 2.0 … sau probabil ca este Web 3.0 si nu imi dau eu seama, insa cu certitudine este genul de colaborare online la care visez de ceva vreme.

Chris Saad, fondatorul acestui grup de lucru spera ca pana la sfarsitul acestui an vom avea o prima versiune de standard.

Cu toate astea, se pune problema pana unde permitem unui site web sa colecteze si sa detina informatii personale despre noi. Si nu neaparat ce informatii detine, ci mai ales faptul cum aceste informatii sunt folosite.

Spre exemplu Google: s-a lansat ca o companie mica, iubita de toata lumea si care ofera foarte multe aplicatii web folositoare, gratuite dar care sunt insa integral hostate pe serverele companiei.
De-a lungul anilor m-am indragostit si eu de multe din aceste aplicatii precum Google Calendar, GMail, Google Desktop, Web History, iGoogle sau Google Toolbar.
Daca cineva ar intersecta insa toate informatiile obtinute prin intermediul aplicatiilor mentionate, ar avea o idee foarte clara despre mine. Ce imi place, ce citesc, cati oameni cunosc si care sunt adresele lor de e-mail, ce documente am pe computer si cate ore munces in fiecare zi.

Google detine despre mine, un volum foarte mare de informatii extrem de detaliate, care ar permite motorului de cautare sa raspunda la cautari de genul: “Ce sa fac maine?” sau “Ce job sa imi caut?“. Toate acestea in conditiile in care Google a devenit intre timp o companie publica, care are obiective agresive de dezvoltare si care trebuie sa ia decizii majore referitoare la viitorul sau.  

De altfel, Eric Schmidt, CEO Google, a sustinut cu diverse ocazii ca viziunea companiei sale cu privire la publicitate este aceea de a crea o platforma unica, prin care advertiserii sa poata cumpara search, bannere, radio, presa, TV,  … pe scurt, orice tip de media de care ar avea nevoie.
Adica intr-un viitor oarecare Google va incepe si el sa foloseasca toate informatiile acumulate de la utilizatorii sai. Toate aceste reclame pe care Google vrea sa le vanda vor trebui bine targetate catre utilizatori pentru a obtine o eficienta maxima.

Viitorul?
Unul in care nu prea mai exista privacy, unul in care aplicatii precum Facebook, Google si Microsoft (Windows Live) vor incepe din ce in ce mai mult sa monetizeze informatiile pe care le detin despre utilizatorii lor.